Capitolul doi, în care vom analiza modul în care se transmit mai departe opresiunea și abuzurile asupra strămoșilor noștri, ce se întâmplă atunci când o comunitate este traumatizată și cum afectează acest lucru modul în care indivizii se comportă și gândesc. 

Despre trauma transgenerațională.

Este dificil să scrii în mod obiectiv despre acest subiect, deoarece de-a lungul anilor a existat atât de multă literatură, podcast-uri, videoclipuri pe youtube, articole și prelegeri despre traume încât, la fel ca în cazul tuturor lucrurilor despre care se „vorbește prea mult”, în cele din urmă ne pierdem interesul și devenim imuni. 

Vorbim însă despre traumele comunităților și popoarelor doar într-un cadru istoric, cu atât mai puțin despre modul în care experiența de sute de ani a unui grup etnic influențează gândirea și comportamentul indivizilor care alcătuiesc grupul, dacă există vreo legătură între experiența strămoșilor noștri și modul nostru de gândire actual, contemporan. 

Cercetătorii de traume transgeneraționale spun că există. Rasismul, de exemplu, este o manifestare a unei traume colective, care este transmisă, reprodusă și care, după un timp, își pierde contextul inițial, adică capătă o viață proprie. 

Este important de reținut că trauma nu este evenimentul care se întâmplă individului (comunității), ci ceea ce se întâmplă în interiorul individului ca urmare a evenimentului. Practic, fiecare eveniment care urmează unui eveniment traumatic copleșește capacitatea de reacție a organismului, străpungând barierele defensive care protejează organismul de copleșire și provocând astfel neputință. Pe termen lung, trauma ne atacă capacitatea de adaptare. 

Dar ce traume au trăit romii? Ce au experimentat de-a lungul secolelor care a redus capacitatea de reacție a indivizilor din comunitate, a cauzat un exces de stimulare și inerție, reducând în cele din urmă capacitatea lor de integrare?

Romii (țiganii) au sosit în Europa din India între secolele IX și XIV. Aceștia au fost înregistrați oficial pe teritoriul României de astăzi încă din 1385, au fost o comunitate definită geografic și au fost sclavi aproape de la început. Sclavi ai statului, ai Bisericii Ortodoxe și ai nobililor/boierilor, în orice caz, sclavia romilor (=rob) din România a durat aproape 600 de ani, până în 1857, când România, ultima din Europa, a abolit sclavia țiganilor. 

Sclavia singur ar fi suficientă pentru a traumatiza o comunitate, deoarece generații întregi au crescut și au murit știind că nu au avut dreptul la autodeterminare, nu au avut proprietate, nu au avut liberul arbitru și nu au avut posibilitatea de a alege, ceea ce înseamnă că, timp de mai multe generații, nu a existat un sentiment de securitate în comunitate, ceea ce este cunoscut ca fiind principala cauză a traumei. 

Cu toate acestea, situația romilor din România nu s-a îmbunătățit nici după abolirea sclaviei și, deși sclavii eliberați ar fi fost plătiți, romii nu au primit nici acest lucru, ceea ce înseamnă că statul s-a retras deja din rolul său de îngrijitor și a lăsat indivizii și comunitățile să se descurce singure. 

Ca o consecință directă a acestei „descurcare“, s-au dezvoltat ghetouri, comunități sărace și marginalizate, unde sărăcia, natalitatea și criminalitatea au crescut.   

Și dacă cele de mai sus nu sunt încă suficiente pentru a explica de ce membrii comunității rome au creierul blocat în modul de supraviețuire, atunci nenumăratele injustiții, nedreptăți și vulnerabilități cu care se confruntă sunt agravate de Genocidul romilor, care a fost recunoscut abia recent, la începutul anilor 1990, cu un număr de morți estimat între 200.000 și 2.000.000 de etnici romi. 

Dacă traducem acest lucru în limba română obișnuită, milioane de copii romi se nasc de secole în situații în care însăși conceperea lor poate fi rezultatul violenței, mamele lor pot să nu aibă acces la informații adecvate și la informații și asistență medicală în timpul sarcinii, nașterea lor poate fi medicalizată sau poate avea loc pe un pavaj, în funcție de capacitatea personalului medical de gardă de a-și depăși prejudecățile, dar înainte de asta, mama este în permanență tutuită, mustrată și certată de asistentele din spital, care o întreabă de ce este atât de tânără, de ce nu știe să citească sau să scrie, unde este tatăl, de ce s-a lăsat însărcinată, apoi, la câteva minute după naștere, este puțin ironizat pentru numele pe care l-a primit, ceea ce oricum îl face imposibil să se integreze în rândul copiilor majoritari, iar apoi, în primul an de viață, este supus unor experiențe în care este înjurat pe stradă, mama sa este alungată, este umilită în aproape orice interacțiune, i se vorbește cu un dezgust abia ascuns, este acuzat de furt, i se impun condiții pe care nu le înțelege și pe care nu le poate îndeplini și, pe măsură ce trece timpul, îi devine din ce în ce mai clar că el și celălalt copil de pe terenul de joacă sunt atât de diferiți încât este de neconceput ca ei să aibă vreodată ceva de-a face unul cu celălalt. 

Un copil care moștenește o traumă de la strămoșii săi și a cărui educație exacerbează trauma, pornește cu un dezavantaj incredibil într-o societate care nu cunoaște sau nu acceptă trauma sa. Ca adult, acesta va funcționa cel mai adesea cu comportamente care se hrănesc din supraviețuire și frică: membrii societății majoritare sunt cei mai temuți, ei au toată puterea și instrumentele necesare pentru a-l readuce instantaneu în starea în care strămoșii ei au suferit traume. Aceștia există într-o stare de pregătire practic constantă, experiența de bază a existenței este că nu știu când vor fi respinși, umiliți, mustrați, certați, disprețuiți sau abuzați. Rămânem veșnic opresor, relația cu noi vine din această „cunoaștere”. Dacă trebuie să faci sarcini administrative sau să mergi la doctor, trebuie să fiți mulți și gălăgioși, pentru că dacă ești singur și tăcut, vei fi trimiși la plimbare și nu vei fi ascultați, nu vei înțelege ce vor de la tine. Dacă ai nevoie de ceva, trebuie să faci rost de acel ceva acum, pentru că nu există ziua de mâine și săptămâna viitoare, ci supraviețuirea și momentul prezent. Iar opresorul va avea în continuare mult mai mult. 

Emoțiile sunt mai intense, frica mai intensă, furia mai agresivă decât cele cu care suntem obișnuiți în comunitățile „civilizate“ și, pentru că nu știm nimic despre mecanismele care declanșează aceste comportamente și nu facem nimic pentru a pune în aplicare intervenții și programe sensibile la traume, dezgustul și rasismul nostru învățat nu face decât să primească o nouă muniție pentru a fi transmisă și decontextualizată, la fel ca trauma însăși. 

Cercul vicios al respingerii izvorâtă din frică și din necunoscut poate fi ruptă. Pentru început nici nu ne trebuie mai mult decât puțină curiozitate, numai atât cât este suficient pentru a citi acest articol și pentru a accepta informațiile din el. Dacă știm motivul comportamentului unei persoane temută de noi, poate îi înțelegem intențiile mai bine, și realizăm că aceste intenții sunt de cele mai multe ori la fel de nevinovate ca ale noastre, numai mijloacele de a-și le manifesta în codurile normalizate sunt mai puține. 

Această serie de articole face parte din proiectul nostru de conștientizare „pRObleMA?“, care își propune să combată prejudecățile împotriva romilor și este susținut de Administrația Fondului Cultural Național. Scopul acestei serii de articole este de a ne îmbogăți „cunoștințele” despre romi, de a ne înțelege prejudecățile și de a ne reduce nivelul de respingere, nuanțând sau schimbând perspectiva a ceea ce considerăm a fi anumite convingeri ferme.