Capitolul cinci, în care vorbim despre motivul pentru care copiii romi nu merg la școală și, dacă o fac, de ce nu termină școala, pentru că, cu cât ar avea mai multe clase, cu atât ar semăna mai mult ca noi, cu atât le-ar fi mai ușor să se angajeze și cu atât ar fi mai puțin săraci, nu?
Când vorbim despre școlarizarea copiilor de etnie romă, tindem să uităm toată munca pe care noi, majoritatea, părinții privilegiați, o investim în fiecare zi a anului școlar – inclusiv în weekend-uri – pentru a ne asigura că ai noștri copii, chiar dacă nu cu rezultate bune, dar măcar se descurcă în sistemul de învățământ românesc. Adesea auzim oameni spunând că nu ar trebui să-i motivăm pe copiii romi să rămână la școală pentru mese calde, burse sau alte recompense, ci „să-i facem să înțeleagă că este important pentru binele lor să meargă la școală“.
În același timp, însă, literatura de specialitate ne spune că partea creierului responsabilă de cauzalitate se dezvoltă până în jurul vârstei de 20 de ani, astfel încât niciun copil nu merge la școală la 6-8-10 ani „spre binele său“. Cei care merg la școală o fac pentru că un adult responsabil din anturajul lor îi trezește în fiecare dimineață, îi duce la baie, le amintește să se spele pe dinți și pe față, le pregătește gustarea, le verifică ghiozdanul, le curăță pantofii, le pregătește hainele de zi cu zi, scoate o haină adecvată vremii și, atunci când copilul nu mai are haină, îi cumpără una nouă, iar apoi îl duce la școală pe copilul complet echipat. După-amiaza, cineva merge după ei, îi duce acasă, le dă un prânz cald, apoi fac temele împreună și le pune în mână cartea pe care trebuie să o citească. Chiar și în aceste condiții, rămânerea unui copil în școală nu este garantată, deoarece adăugăm lecții suplimentare, coaching, cercuri de șah și Lego, cursuri de muzică și dans și, dacă este necesar, un logoped, meditații de limbi străine și matematică și alți profesori de dezvoltare.
Dar ce se întâmplă dacă un copil nu are acces la aproape niciunul dintre acestea? Ce se întâmplă dacă merge la școală în haine curate, dar când ajunge la școală este plină de noroi și murdară până la coapse, pentru că acolo unde locuiește nu există asfalt și nici trotuare? Nu există coșuri de gunoi, nu există canalizare în apartament, apă caldă doar într-o oală și de la o sobă, sobă cu lemne din ajutoare și electricitate de la un vecin. Ce ar putea motiva un astfel de copil să meargă la școală, mai ales dacă nu cunoaște niciun adult care să aibă o școală sau a cărui viață ar fi fost mai bună pentru că a terminat 10 clase?
Din câteva exemple din străinătate, știm că aproximativ 25 de copii dintr-o familie obișnuită pot „absorbi” într-o clasă aproximativ 3 copii foarte dezavantajați (romi). Bineînțeles, acest lucru presupune, de asemenea, ca acești copii să fie înscriși în școlile majoritare, ca personalul care predă acolo să aibă cunoștințe de pedagogie a dezvoltării și ca programele de sprijin să fie disponibile în școală pentru a compensa, într-o anumită măsură, lipsa de sprijin de acasă.
Dimpotrivă, dacă copiii romi nu sunt admiși în școlile obișnuite, nu sunt dotați cu personal adecvat, nu sunt luați în programele obișnuite din oraș disponibile pentru elevi, pentru a nu provoca perturbări în comunitatea gazdă, ce șanse are un copil dintr-o comunitate romă segregată, ghetoizată să înceapă școala? Și care sunt șansele de a rămâne în școală?
Actualul sistem de învățământ din România este aproape complet orb față de copiii cu un comportament netradițional. Motivele pentru acest lucru se regăsesc în întreaga structură socială, dar este important ca măcar cei care știu exact câtă muncă este necesară pentru ca o familie să țină un copil la școală să nu aibă așteptări similare față de copiii care nu au în spatele lor o parte din sau toată această muncă.
S-a menționat deja că ura împotriva țiganilor este o reacție învățată la un aspect și un comportament diferit de al nostru, deci nu este naturală sau ereditară. Copiii de vârstă preșcolară și școlară abia observă această diferență, până la vârsta de 8-10 ani sau cam așa ceva, ei învață că copiii țigani trebuie să fie puțin urâți, dar cel puțin temuți, disprețuiți și evitați. Atunci când un copil de etnie romă este înscris într-o clasă majoritară, reacțiile sunt, de obicei, de genul „este în regulă, deși este țigan” sau „haideți să semnăm o petiție către director pentru a-l trimite pe copil”. Iar dacă copilul nu este într-o școală majoritară, cealaltă opțiune este o școală romă segregată, care este interzisă prin lege, dar care este încă în funcțiune în toată țara.
E ca și cum am vrea ca copiii romi să crească și să devină adulți potriviți pentru noi, dar nu să crească în același mediu cu noi, ci undeva departe de noi, și atunci vom avea gata persoana „normală, deși țigan”.
Și, deși nu putem schimba singuri structurile mari și concrete, putem lucra pentru a ne asigura că mai mulți copii romi au acces la aceeași calitate a educației ca și copiii noștri. Să nu semnăm petiții împotriva romilor, să nu ne speriem proprii copii cu romi, să nu le vorbim urât și umilitor copiilor cerșetori, să nu ne permitem să le facem lucruri pe care nu le-am accepta de la alți adulți față de proprii noștri copii. Mai mult, dacă cunoaștem un copil de etnie romă într-un cartier școlar, ar trebui să încurajăm familia acestuia să îl înscrie în școala noastră, în clasa copilului nostru, chiar să intervenim în favoarea lui și să lăsăm copiii noștri să se joace cu copiii romi. Acesta este bine pentru început.
Această serie de articole face parte din proiectul nostru de conștientizare „pRObleMA?“, care își propune să combată prejudecățile împotriva romilor și este susținut de Administrația Fondului Cultural Național. Scopul acestei serii de articole este de a ne îmbogăți „cunoștințele” despre romi, de a ne înțelege prejudecățile și de a ne reduce nivelul de respingere, nuanțând sau schimbând perspectiva a ceea ce considerăm a fi anumite convingeri ferme.
