Capitolul întâi, în care discutăm despre ce înseamnă respingerea romilor, de unde provine și cum ne putem înțelege propriile reacții dacă vrem să le schimbăm.  

Toți urâm țiganii? 

Ura este un cuvânt atât de puternic încât cei mai mulți oameni se feresc de ea, mulți o iau la propriu, unii se simt jigniți, cei mai mulți o neagă, făcând-o cel mai prost început de conversație dintre toate – legat de acest subiect. 

Și totuși, începem cu asta. Pentru că rasismul, chiar și în forma sa ascunsă, este un mod de funcționare cotidian, un mod de viață specific chiar și celei mai conștiente persoane și de neînvins fără ca, măcar în intimitatea camerei noastre, să conștientizăm că suntem rasiști. 

Despre ce este vorba?

Din punct de vedere științific, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, s-a normalizat faptul că există rase umane foarte diferite și că aceste rase nu se disting doar prin caracteristicile lor specifice (de la culoarea pielii, la comportamente și obiceiuri), ci pot fi clasificate într-un sistem de valori, adică există rase mai valoroase și rase mai puțin valoroase. Această mentalitate a devenit atât de răspândită încât acum „absorbim” cu laptele nostru matern cunoștințele invizibile despre cine este valoros și cine este lipsit de valoare, de obicei la prima vedere, pe baza presupusei lor apartenență la o anumită rasă. 

Evident, acum știm că toți oamenii aparțin unei singure specii, Homo Sapiens, în cadrul căreia există diferite tipuri de oameni și că formele evidente de discriminare valorică, instituțională sau ascunsă, sunt rele, sau vor fi rele în timp, pentru aproape toți cei care trăiesc într-o comunitate. 

Țiganii sau romii sunt, cu siguranță, unul dintre grupurile pentru care s-a decis cu secole în urmă că aparțin „rasei rele” și, prin urmare, nu au ce căuta în apropierea „rasei bune”, așa că am făcut tot ce am putut timp de sute de ani pentru a-i ține departe de comunitățile, societățile, familiile, casele, magazinele, străzile noastre. Această excludere ia multe forme, de la școlarizare sau refuzul de a se stabili, prin sclavie, până la rasismul ascuns de astăzi, care este cel mai greu de recunoscut sau de detectat în noi înșine. 

Ce fel de respingere ascunsă, de excludere, de stigmatizare se petrece în interiorul nostru atunci când suntem rasiști în timp ce credem că nu suntem?

De exemplu, atunci când povestim despre un copil care bălăcea la o fântână sau despre un bărbat care a ieșit de pe trotuar și a trebuit să frânăm, trebuie să adăugăm că era țigan. Etnia, care este irelevantă pentru poveste, este adusă în discuție. 

Sau, atunci când suntem la cumpărături și o persoană sau o familie de etnie romă intră în magazin și noi ne dăm la o parte, ne punem mâinile pe genți și, împreună cu angajații, urmărim cu coada ochiului ce fac, unde se duc, la ce se uită și ce ating. 

Sau când proprietarul unui apartament de la etajul patru amenință comunitatea că, dacă nu-l lasă să construiască pe acoperiș, își va vinde apartamentul unui țigan. 

Sau atunci când strângem semnături pentru a împiedica o familie de romi să se mute în vecinătatea noastră, sau atunci când abordăm în liniște directorul școlii pentru a împiedica o fetiță romă de 7 ani să se înscrie în clasa copilului nostru. 

Sau atunci când povestim despre o persoană de etnie romă sau o familie cu care avem o relație personală bună și subliniem în mod constant că sunt oameni drăguți, harnici și curați. 

Ați observat și voi vreodată această atitudine?

Rasismul instituțional sau structural este poate chiar mai complicat decât rasismul ascuns, pentru că nu îl vedem cu adevărat, nu ne putem gândi cu adevărat la el, iar dacă îl vedem, avem puține mijloace (cunoștințe, curaj) pentru a ne exprima și a cere schimbări. 

Discriminarea instituțională, de exemplu, este atunci când facem ca administrația să fie legal deschisă și accesibilă tuturor cetățenilor fără discriminare, dar dacă cineva nu se descurcă în lumea administrativă, nu îl ajutăm. Adică: completați-o, fotocopiați-o, tipăriți-o, solicitați-o, depuneți-o, capsați-o, cumpărați-o, reveniți, o vom depune, vom răspunde, nu mai stați degeaba, ce mai așteptați, nu e treaba mea să o completez pentru dumneavoastră, de ce nu ați învățat să citiți și să scrieți. 

De ce romii nu pot face una sau alta și de ce nu fac una sau alta în felul în care o facem noi, oamenii „normali” (un termen comun), sau „și eu provin dintr-o familie săracă, dar am reușit în viață” este un nivel următor de rasism, deoarece ignoră complet contextul istoric, cultural și de socializare din care provin persoanele excluse, ghetoizate, discriminate și vrea să fie egale în termeni care sunt inerent inegali. 

Există și o dimensiune politică a acestui comportament, iar acest lucru este important pentru că reacțiile pe care noi le considerăm firești pentru că se bazează pe experiență, toată lumea este așa, deci explicația este undeva în ordinea naturală, toate sunt învățate, înrădăcinate în noi, interiorizate de-a lungul generațiilor, deci ni le-am însușit și nu ne mai gândim că ar putea fi altfel. 

În România, ideologia neoliberală care a dus la criminalizarea sărăciei a început să fie pusă în practică și în discursul public după 2010. Cu alte cuvinte, s-a pus în mișcare un val de discurs (promovat de presă) și de legislație care spunea că sunt săraci doar care nu muncesc, care sunt leneși, dezinteresați, cărora le place să trăiască în sărăcie, așadar n-ar trebui nici să mănânce, pe scurt: a devenit o crimă să fii sărac, statul a încercat să se exonereze de responsabilitate pe cât posibil și să facă din fiecare problemă o problemă individuală, o neglijență. 

Cel mai spectaculos exemplu al acestui mod de a vorbi a devenit campania împotriva „asistaților sociali”, care a fost apoi adoptată de o țară întreagă, iar astăzi folosim acest termen fără să îi înțelegem sensul, dar și fără să înțelegem că nu este adevărat. 

Criminalizarea sărăciei a servit două scopuri de bază: în primul rând, să explice (să facă acceptabilă, să ignore întrebările) retragerea treptată a statului din rolul său de îngrijitor și transferul complet al acestuia către individ (tu ești creatorul propriului tău destin și dacă viața eșuează, vina îți aparține) și, în al doilea rând, să astupe golurile de pe piața muncii. Scopul este de a transforma resursele umane în forță de muncă ieftină și mereu disponibilă. În acest scop, au fost adoptate legi care îi privează de ajutor social pe cei care refuză prima ofertă de muncă sau măsuri bugetare care reduc treptat cuantumul venitului minim obligatoriu sau nu îl raportează la evoluția salariului minim brut. 

Așadar, în primul rând, dacă ești sărac, ești sărac din vina ta, în al doilea rând, muncește, pentru că atunci nu vei mai fi sărac, în al treilea rând, muncește în orice domeniu, în orice condiții, pentru că așa este firesc, iar în al patrulea rând, astfel sărăcia va dispărea. 

Una dintre cele mai interesante contradicții ale acestei teze este că România are cea mai mare rată de „sărăcia veniturilor” dintre statele membre ale UE, adică numărul de persoane care rămân sărace chiar și atunci când lucrează. 

În cazul romilor, sărăcia ca păcat este agravată și de păcatul de a fi țigan, ceea ce înseamnă că nu numai că suntem supărați (îi urâm) pe ei pentru că sunt săraci fără să aibă vreo vină, dar știm și că culmea vinovăției lor este că sunt țigani, deci nu vor să muncească și nu le place să muncească pentru că sunt țigani. 

Dacă nu simțim puterea sau dorința de a lupta împotriva discriminării sau a rasismului structural, este perfect în regulă, dar atunci când ne confruntăm cu o primă impresie, o reacție sau o frază asemănătoare cu cele de mai sus, merită să ne amintim că nu este naturală, ci învățată și, ca atare, poate fi anulată, ștearsă prin noi cunoștințe, pe scurt, putem să ne privim semenii romi altfel decât am făcut-o până acum. 

Această serie de articole face parte din proiectul nostru de conștientizare „pRObleMA?“, care își propune să combată prejudecățile împotriva romilor și este susținut de Administrația Fondului Cultural Național. Scopul acestei serii de articole este de a ne îmbogăți „cunoștințele” despre romi, de a ne înțelege prejudecățile și de a ne reduce nivelul de respingere, nuanțând sau schimbând perspectiva a ceea ce considerăm a fi anumite convingeri ferme.